Vezi profilul

Ediția #100 🎂

Misreport
Ediția #100 🎂
De Misreport • Ediția #100 • Vezi online
Bună dimineața, 
Citiți ediția 100 din Misreport - hei, la mulți ani nouă! La multe informații corecte și surse credibile și vouă!
Vă mulțumim și suntem onorați pentru că ne oferiți o parte din timpul și atenția dumneavoastră.
Pentru că am ajuns la acest număr rotund - ceea ce nu ne-am fi imaginat acum doi ani, când am pus bazele acestui newsletter - ne-am gândit să-l îmbogățim. Cu informații.
Veți descoperi chiar de azi rubrici noi în Misreport - am ajuns la concluzia că e momentul să începem să vorbim în fiecare ediție și despre extremism, apariția și amplificarea discursului iliberal în România și cum se înrudesc toate acestea cu adevărate campanii de propagandă și dezinformare pe care le vedem online. 
Ne-am mai propus să vă încurajăm să citiți mai multe cărți (și mai puține postări de pe rețele sociale) - așa că invităm personalități pe care le considerăm relevante să facă selecții de titluri pe diverse teme. 
Dacă vreți să ajutați Misreport, puteți completa chestionarul pe care l-am pregătit și care ne va ajuta să înțelegem ce putem face mai bine. 
În plus, noi ne bucurăm de fiecare dată când recomandați Misreport mai departe 🥰

Știri despre știrile false
👉 #FALS „Azi avem energie mai scumpă ca în Germania”, a declarat deputatul PSD Gabriel Zetea a afirmat în cadrul unei dezbateri la Realitatea PLUS. Factual a demonstrat că afirmația sa este o minciună
👉 #CONTEXT De ce are nevoie Vladimir Putin de conflictul din Ucraina? Horia Sârghi, adică vloggerul Zaiafet, explică într-un video toate motivele pentru care liderul de la Kremlin are nevoie să creeze o amenințare externă. Documentarea care stă la baza video-ului este asigurată de jurnaliștii și experții de la Veridica.ro.
👉 Pentru a înțelege strategia lui Putin, e de ajutor și să înțelegem cum funcționează generarea de crize.
Nu este un accident că Rusia sau alte state nemulțumite au stârnit scandal internațional în ultimele luni, scriu într-o analiză pentru Foreign Policy doi profesori de la Universitățile Boston și Tufts.
Teza lor este că generarea de crize e o strategie testată a actorilor slabi, care încearcă astfel să obțină concesii din partea actorilor puternici. (Foreign Policy via Libertatea)
👉 Afectează asta în vreun fel România? „În România, mediul e nefavorabil propagandei ruse, dar nu este nici voință din partea politicului de a o combate”, susține Nicolae Țîbrigan, sociolog și expert în analiza dezinformării, într-o dezbatere găzduită de HotNews
„Războiul informațional are succes la nivelul unor segmente ale populației, iar războiul privind teritoriile se duce într-o zonă naționalistă care s-a dezvoltat și care acum își găsește reprezentarea politică în AUR, care preia acest discurs și îl amplifică”, mai arată Țîbrigan.
👉 Și tot pe fondul crizei din Ucraina, propaganda prorusă din Moldova încearcă să acrediteze ideea că Moldova ar fi inundată cu armament de NATO, cu care are un parteneriat tot mai strâns, iar scopul Alianței este să împingă Moldova spre un război cu Rusia.
Veridica.ro demontează aceste narațiuni false și arată că ele sunt promovate în ciuda faptului că nu se pune problema unei aderări a Moldovei la NATO.
Internațional
👉 Protestatarii care au ocupat centrul capitalei canadiene Ottawa au fost dispersați de către poliție, într-o operațiune de amploare. În urma lor a rămas și mai multă frustrare și noi teorii conspiraționiste. (The Guardian)
👉 …iar Sara Carter, colaboratoare a postului de televiziune Fox News, a recunoscut că a inventat informația potrivit căreia o femeie ar fi decedat la spital, după ce ar fi fost rănită de un polițist călare, în timpul protestelor.
Carter postase falsul pe Twitter, și l-a șters o zi mai târziu. Tot Carter a fost printre oamenii de televiziune care îi îndemnau pe cetățeni să filmeze în apropierea spitalelor, pentru a dovedi că acestea nu au atâția pacienți de COVID-19 câți susțin autoritățile. (The Daily Beast
👉 The Guardian mai notează că grupuri de escroci online, din Vietnam și chiar România, au încercat să obțină profit monetizând pe rețele sociale conținutul fals și teoriile conspiraționiste promovate de protestatarii canadieni. 
👉 Coda Story arată cum s-a transformat așa numitul „convoi al libertății”, adică protestul cu camioane din Canada, într-un eveniment global, fiind amplificat de rețele de bots - adică roboți care imită comportamentul unui utilizator de rețele sociale. 
👉 VIDEO Dezinformarea propagată de extrema dreaptă din SUA a închis un centru național dedicat… fluturilor. Angajații centrului s-au opus, în timpul mandatului lui Donald Trump, inițiativei de a construi unui zid între Mexic și SUA care, potrivit președintelui, ar fi stopat migrația dinspre Mexic.
Același zid ar fi fragmentat terenul care servește drept sanctuar pentru mai multe specii de fluturi. (NBC LX)
👉 Rusia a fost un pionier în ceea ce privește dezvoltarea operațiunilor de dezinformare. Pornind de la premisa asta, trei analiști argumentează că „războiul hibrid”, care presupune atacuri cibernetice și operațiuni ample de dezinformare, ar putea fi cea mai întâlnită formă de război din viitor. (USA Today)
👉 China folosește bots și conturi false de Twitter pentru a răspândi propagandă referitoare la Jocurile Olimpice de Iarnă. Potrivit acesteia, nu există niciun fel de controverse legate de Jocuri, iar Beijing-ul e asemănat unui tărâm de vis cuprins de iarnă. (The New York Times)
👉 Facebook a permis unor pretinși activiști din Etiopia să răspândească mesaje pline de ură și informații false. În realitate, efectul a fost că acestea au incitat la uciderea unor oameni pe criterii etnice. (The Bureau of Investigative Journalism)
Bonus talk - Despre ce vorbim atunci când vorbim despre iliberalism
Termenul „iliberal” a fost folosit de către Fareed Zakaria, jurnalist și analist politic, într-un editorial din 1997, în care atrăgea atenția că există regimuri politice care mimează democrația, însă nu respectă principii precum pluralismul, libertățile individuale și nici sistemele sau instituțiile care asigură exercitarea puterii echilibrat și responsabil. (Foreign Affairs via Montclair State University)
Ulterior, în 2014, premierul ungar Viktor Orbán lansa, la Școala de vară a UDMR de la Tușnad viziunea unui stat iliberal. Liderul de la Budapesta a afirmat atunci că vrea să facă din Ungaria un stat iliberal, dând ca exemplu de succes Rusia lui Putin.
Modelul poate fi găsit însă și prin alte părți – în Turcia lui Erdogan sau, deja experimentat de ani buni, în Belarusul eternului Lukașenko. (Dilema Veche)
În fine, un studiu al Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI) folosește o definiție a iliberalismului propusă de Paweł Surowiec și Václav Štětka, autorii unui studiu științific privind media și democrațiile iliberale din Europa de Est și Centrală. (Taylor and Francis Online)
Cei doi definesc discursul iliberal ca fiind o ideologie neo-conservatoare, ce pune accentul pe patriotism, religie, valorile tradiționale, deseori cu tendințe de etnocentrism, rasism și homofobie. 
Merriam Webster explică iliberalismul ca fiind opusul liberalismului și notează „intoleranță”, „dogmatism” sau „bigotism” printre sinonimele termenului.
De ce e important să înțelegem ce înseamnă iliberalismul? Pentru că vom putea înțelege mai ușor ce partide din România folosesc acest tip de discurs și care sunt scopurile lor. Are legătură discursul iliberal cu dezinformarea și propaganda? Vom vedea în edițiile viitoare că da :)
Bonus la bonus :) Ce să citești ca să înțelegi ce s-a întâmplat cu România în ultima sută de ani (I)
Într-o discuție lungă cu colegul Ovidiu Mihalcea, în care am vorbit despre cum am putea include mai multe informații relevante în Misreport, am ajuns la concluzia că avem nevoie de recomandări de lectură pentru a înțelege în profunzime realitatea în care trăim.
Așa că am invitat mai multe personalități pe care le respectăm să ne sugereze cărțile pe care le consideră importante.
Primii doi invitați ne-au transmis recomandările de mai jos:
🗨️ Dana Jalobeanu, doctor în filosofia științei, conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie a Universității București:
Jurnalul lui Mihail Sebastian și Memoriile lui Mircea Eliade, Rinocerii lui Ionescu, Jurnalul unei fete nemulțumite, a lui Jenny Acterian și jurnalul lui Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat 1944-1959), tot ce a scris I.D. Sârbu. Jurnalul fericirii (N. Steinhardt) și Închisoarea noastră cea de toate zilele, a lui Ioanid. Și, desigur, Memoriile unui cafegiu, a dlui Gheorghe Florescu.
🗨️ Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași 
Tratată ca o anexă propagandistică în timpul regimului comunist, istoria contemporană a devenit de prim interes imediat după 1989. În cele trei decenii de postcomunism, cercetătorii cu perspective diverse, cu metodologii diferite, din România sau din străinătate, au realizat numeroase studii, monografii, biografii, sinteze sau tratate.
Cum într-un spațiu restrâns nu se poate face o listă extinsă, necum exhaustivă, voi încerca să sugerez publicului preocupat, însă nespecializat, doar câteva lucrări care acoperă intervalul 1918-1989, numit uneori și „scurtul secol XX”.
Mai întâi aș aminti câteva sinteze sau reflecții asupra unor intervale mai largi de timp ori privind chiar ultimul secol. Chiar dacă are în vedere, în cea de-a doua parte, numai intervalul dintre sfârșitul Primului Război Mondial și instalarea regimului comunist, lucrarea lui Keith Hitchins, România. 1866 – 1947 (Bucureşti, Editura Humanitas, 1994) este o lectură utilă și plăcută. Venit din afara câmpului istoriografic, Sorin Alexandrescu oferă în Paradoxul român (București, Editura Univers, 1998) o cheie de lectură asupra modernității românești, aflată într-o tensiune continuă.
Dintr-o perspectivă comparativă, Bogdan Murgescu s-a aplecat asupra unor chestiuni adesea trecute cu vederea, în România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) (Iaşi, Editura Polirom, 2010), o parte importantă a analizei privind secolul XX. Cu avantajul distanței, însă având intimitatea culturală necesară, Oliver Jens Schmitt a încercat să identifice liniile importante ale interacțiunii statului cu societatea în România în 100 de ani: bilanțul unui veac de istorie (București, Editura Humanitas, 2018).
Cu privire la perioada interbelică, multă vreme privită ca vârsta de aur a României moderne, există mai multe lucrări bazate pe cercetări ample în arhive și biblioteci. Irina Livezeanu a abordat în Cultură și naționalism în România Mare, 1918-1930 (București, Editura Humanitas, 1998) problemele regionalismului, construcției naționale și disputelor etnice.
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial România a intrat în era dictaturilor, dar până atunci ea a fost o democrație, chiar dacă una accentuat disfuncțională. Hans-Christian Maner a urmărit zbaterile simbolului democrației în Parlamentarismul în România, 1930-1940 (București, Editura Enciclopedică, 2004).
Ovidiu Buruiană a reușit în Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică, (Iași, Editura UAIC, 2013) să facă o analiză a ceea ce reprezenta universul principalului grup politic dintre cele două războaie mondiale.
Cea mai importantă formațiune de extremă dreapta a fost investigată, dintr-o solidă perspectivă teoretică, de Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999). Etnonaționalismul a mobilizat grupuri mari în societatea românească interbelică, iar antisemitismul a fost un ingredient puternic. Leon Volovici a tratat aceste aspecte în Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30 (Bucureşti, Editura Humanitas, 1995).
România a fost un aliat foarte important al Germaniei în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, de aceea aș recomanda pentru înțelegerea naturii acestei relații volumul lui Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane, septembrie 1940-august 1944 (Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013), cu o solidă bază documentară.
Cele două conflagrații majore ale secolului XX au produs memorii diferite, în funcție de actori și grupuri. Maria Bucur s-a ocupat de acestea în Eroi şi victime. România și memoria celor două războaie mondiale (Iași, Editura Polirom, 2019).
Holocaustul din România a fost un subiect practic ocultat înainte de 1989, din motive politice și de memorie incomodă pentru societate în ansamblul său. Schimbările s-au produs cu întârziere, nu fără controverse, făcând posibilă apariția unor lucrări importante. Amintesc rezultatele activității Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Elie Wiesel, Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (eds.) (Iaşi, Editura Polirom, 2005), precum și lucrarea de autor a lui Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu, 1940-1944 (Bucureşti, Editura Hasefer, 2006).
Comunismul românesc, fie că vorbim de cel interbelic, fie de cel instalat la putere imediat după Al Doilea Război Mondial, a putut fi cercetat într-un mod critic, de-a lungul existenței sale, în afara țării. Prima sinteză i-a aparținut lui Ghiţă Ionescu, Communism in Romania, 1944-1962 (London, Oxford University Press, 1964), apărută după trei decenii și în țara de origine a autorului (Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994). Tot în Vest a apărut lucrarea lui Michael Shafir (1985), România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică și socială (am redat titlul traducerii românești, București, Meteor Press, 2020).
Alte lucrări importante au apărut inițial în străinătate, pe urmă în traducere (amintesc câteva în ordinea publicării lor în românește): Dennis Deletant Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965 (Iaşi, Editura Polirom, 2001); Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (Iaşi, Editura Polirom, 2005); Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962) (Iaşi, Editura Polirom, 2015).
Segmente ale societății românești au cerut în primul deceniu și jumătate de după prăbușirea regimului comunist, inclusiv într-un context de polarizare politică, o distanțare explicită a statului de regimul totalitar. Astfel s-a constituit Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care a realizat un Raport final (București, Monitorul Oficial, 2006; și Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile (eds.), Bucureşti, Editura Humanitas, 2007).
Educația la nivelul școlilor secundare a beneficiat de o lucrare specială, realizată de profesori și cercetători: O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu, de Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa şi Sorin Andreescu (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Liliana Corobca a editat o amplă lucrare, reunind contribuțiile unui mare număr de cercetători și intitulată Panorama comunismului în România (Iași, Editura Polirom, 2020).
Pentru că istoria a fost folosită ca instrument de propagandă de către stat și instituțiile acestuia, regimuri politice, partide și alte organizații, aș aminti două cărți care deconstruiesc discursurile mistificatoare. Prima îi aparține lui Vlad Georgescu, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români, 1944-1977 (București, Editura Humanitas, 1991), iar cea de-a doua lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească (București, Editura Humanitas, 1997). Pentru a înțelege mai bine raportul – și diferența – dintre imaginarul istoric și imaginarul istoriografic, recomand și Enciclopedia imaginariilor din România, vol. III, Imaginar istoric, coordonat de Sorin Mitu.
După cum se poate observa din această prezentare succintă, cercetarea istoriei României în ultimul secol, îndeosebi a anilor 1918-1989, a înregistrat rezultate notabile. În același timp, deși cunoașterea profesională a crescut, se observă în ultimii ani și o intensificare a nostalgiei după diverse forme de extremism, mai ales după național-comunism, în diverse segmente ale societății, inclusiv între tineri.
Explicațiile sunt diverse, de la transmiterea de către bunici sau părinți a propriilor perspective asupra trecutului recent, neglijarea istoriei în școală, în bună măsură focalizată pe memorare și criptonaționalism, și nu pe formarea spiritului critic, până la filmele propagandistice reluate la diverse televiziuni sau avalanșa de fake news-uri în mediul online.
În vremea societății de consum și a rețelelor sociale, toate acestea sunt ingrediente care formează o pseudocultură istorică. Pe acest fond favorizant apar și cresc formațiuni politice populiste și extremiste.
Ți-a plăcut această ediție de Newsletter?
Misreport

Ediție săptămânală despre dezinformare.
Un proiect realizat de Codruța Simina și Ovidiu Mihalcea.

Pentru a te dezabona, fă clic aici.
Dacă îți place newsletter-ul ce ți s-a redirecționat, te poți abona aici aici.
Powered by Revue